 Click pentru a mări
|
profesor roman
Între 1914 şi 1919 urmează Liceul German din Sighişoara iar din 1919 Liceul Negru Vodă din Făgăraş. Elev eminent, participă la concursurile „Tinerimea Română” şi obţine de fiecare dată premiul întâi. Atras de filozofie şi limba greacă se înscrie la secţia umanistică. În vacanţa de după clasa VII-a face o vizită la Şcoala Politehnică din Timişoara care îi va schimba planurile de viitor. În ultima clasă de liceu se pregăteşte prin eforturi individuale şi din materiile „secţiei reale” astfel încât susţine bacalaureatul în 1923 la această secţie şi apoi examenul de admitere la Şcoala Politehnică din Timişoara. În perioada studenţiei, capacităţile sale intelectuale deosebite îi permit nu doar să devină studentul cu cea mai mare medie generală (19,70 pe scala 1-20) dar să pregătească pentru tipărire mai multe cursuri pe baza notiţelor proprii; mai mult decât atât, va înfiinţa un cerc ştiinţific studenţesc unde, printre alţii, va prezenta conferinţe având drept subiect teorii moderne din fizică şi alte discipline tehnice. În 1927 este reţinut asistent la Catedra de Electrotehnică iar în 1928 obţine o bursă de studii la Şcoala Politehnică a Universităţii Federale din Zürich unde, sub conducerea profesorului Karl Kuhlman, elaborează o teză de doctorat privitoare la cuptoarele de inducţie fără miez de fier. În paralel cu activităţile legate de elaborarea tezei de doctorat participă la numeroase prelegeri şi seminarii (în special de Axiomatică matematică şi Fizică) cunoscând în acest fel numeroase somităţi mondiale, printre care Albert Einstein, Max Planck, Erwin Schrödinger, Wofgang Pauli, Werner Heisenberg, Richard von Mises etc.
După susţinerea doctoratului i se propune să rămână cadru didactic la Zürich, declină însă oferta şi se întoarce în ţară. Din anul 1931 funcţionează în calitate de conferenţiar dar este în acelaşi timp şi director adjunct al Politehnicii. În ultima calitate contribuie major la instaurarea unor reguli de funcţionare pentru cămin şi cantină, similare cu cele din Elveţia. În acelaşi timp acordă o atenţie deosebită dezvoltării şi dotării bibliotecii cu importante tratate elaborate pe plan internaţional şi cu revistele de maxim interes, pentru care încearcă să obţină serii complete. A predat numeroase discipline: Transportul energiei electrice şi tehnica curenţilor slabi, Centrale electrice, Bazele electrotehnicii, Instrumente electrice de măsură, Introducere în fizica atomică şi nucleară, Maşini electrice. În toamna anului 1940, după decesul subit al profesorului Ion Maghieru i se încredinţează cursul de Fizică. Studenţii care au urmărit acest curs au rămas încântaţi de conţinutul înalt, de abordarea problemelor recent descoperite, de logica şi frumuseţea expunerii.
În 1951 este numit profesor atât la Institutul Politehnic Bucureşti (la catedra de Bazele Electrotehnicii, unde va activa până în 1974 când se pensionează) cât şi la Institutul de Căi Ferate. Ca urmare a navetei dificile, în toamna anului 1952 renunţă la postul de la Timişoara.
În 1955 este primit în Academia Română, unde i se vor încredinţa diferite funcţii de conducere: între 1956 şi 1968 a fost director al Institutului de Energetică, între 1963 şi 1966 preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Tehnice, între 1965 şi 1974 preşedinte al Academiei şi vicepreşedinte al Consiliului Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie.
Pe plan internaţional, devine membru al Academiei Saxone din Leipzig (din 1966) şi al Academiei Latine din Paris (din 1971). Între anii 1961 şi 1984 devine membru al colectivului de conducere al Comitetului Electrotehnic Internaţional, între 1961-1964 vicepreşedinte iar între 1964-1967 preşedinte al acestui for. Tot în C.E.I., între anii 1970 şi 1984 a fost preşedintele Comitetului de Studiu nr. 1, Terminologie.
Opera ştiinţifică a profesorului Remus Răduleţ cuprinde peste 200 de lucrări dintre care peste 30 de tratate. După cum remarcă acad. Toma Dordea (Monografia Facultăţii de Electrotehnică din Timişoara, Ed. Orizonturi Universitare, pag.39) această operă, din cauza diversităţii este greu de sistematizat. Se pot totuşi desprinde două linii directoare:
- Lucrări ştiinţifice referitoare la teoria mărimilor şi legilor ştiinţelor fizice şi tehnice, cercetări în domeniul electromagnetismului şi al energeticii cu referire la mărirea randamentului centralelor electrice clasice, producerea directă a energiei electrice, cercetări din domeniul electromagnetismului;
- Lucrări de filozofia şi metodologia ştiinţelor unde a abordat probleme de logică, metodologie şi clasificare a cercetărilor ştiinţifice precum şi utilizarea principiului cauzalităţii pentru detecţia unor noi sisteme fizice.
A acordat de asemenea un volum imens de muncă pentru redactarea Lexiconului tehnic a cărui primă ediţie a fost redactată între 1949-1956 şi a cuprins şapte volume, ediţia a doua redactată între 1957-1968 cuprinde 19 volume şi 11.000 de termeni. Recunoaştem în această realizare o revenire la pasiunea pentru ştiinţele umaniste din timpul liceului, dar şi capacitatea de organizare a inginerului matur care a reuşit să polarizeze în jurul său un colectiv de reputaţi oameni de ştiinţă dintre care, pentru exemplificare, îi cităm pe Neniţescu, Hulubei, Moisil, Ţiţeica şi Vlădea.
|
| |
|
|
ortografie alternativă:
Radulet, Remus Baziliu
|
| |
|
|
|
Curriculum vitae
|
|
|
* 03.05.1904
|
Bradeni, Sibiu
|
nǎscut
|
|
1927
|
Timisoara
|
Inginer
|
|
1928
|
Zurich
|
Doctorat
|
|
1931
|
Timisoara
|
Conferentiar
|
|
1951
|
Bucuresti
|
Profesor
|
|
1955
|
Bucuresti
|
Academician
|
|
† 1984
|
Bucuresti
|
mort
|
|
|
Newsletter
DMG-Lib
Europeana
